Linişte ~ Alexandru Vlahuţă

Tinere, ce-ţi strângi în palme tâmplele înfierbântate,
Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!
În dezordinea vieţii înecând a ta gândire,
Şi spărgând smalţul de forme şi de amăgiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne ş-al durerilor profunde,
Vei vedea cât de fatală-i duşmănia celorlalţi,
Când deasupra lor talentul ţi-a dat aripi să te-nalţi
Şi când leneşa lor minte, dată pe gândiri uşoare,
Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ş-o doare.
Fermecaţi de-o ciripire liniştită şi dulceagă,
Adormiţi de vorbe goale, cum vrei tu să-ţi înţeleagă
Versul încărcat de gânduri, şi cum crezi c-au să te ierte,
Când îi smulgi din pacea frazei sunătoare şi deşerte?…
Nu, nu te-aştepta să-ţi fie cu flori calea sămănată,
Munca de artist e crudă, şi e trist-a ei răsplată.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
Cu dorinţa ta maestrul neputând să se măsoare,
Câte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit, preot al artei,
În discurajarea tristă de-a vedea cât de departe-i
Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasă la lumină!…
Ameţit, trudit, pe mână capul greu ţi se închină,
Şi suspini amar de mila frumuseţii care-ţi moare
Zugrumată-n închisoarea vorbelor nencăpătoare.
Şi dac-ai putut alege şi-ntrupa vreo icoană
Din deşarta, viforoasa existenţei tale goană,
Cum vrei tu ca în pervazul altor minţi, altă lumină
Îmbrăcând-o, să rămâie tot icoana ta, senină?
Fiecare în îngusta-i minte, când va fi s-o prindă,
Strâmbă şi mototolită, ca-ntr-un ciob prost de oglindă,
Va vedea-o-n el, pătată de-a lui proprie prostie.

A, sunt fericiţi aceia căror’ nu li-i dat să ştie
A creării dureri sfinte, şi pe care îi îmbată
Ritmul generos în care îşi scriu proza nesărată,
Toaca bunelor silabe, şi duioasa-ncredinţare
Că-nsemnaţi cu stemă-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic feţele senine,
Drepţi, înfumuraţi, c-un zâmbet protector privesc la tine.
Ei sunt veseli: au o gloată de naivi ca să-i admire,
Şi se-ngraşă de prostie, de noroc şi nesimţire.
Căci cuvintele blajine şi nimicurile lor,
Dezmierdând frumos urechea, cad în gustul tuturor.

S-or găsi şi pentru tine, suflet generos şi mare,
Ş-încă mulţi, ca să-ţi arunce un cuvânt de-ncurajare.
Vei avea cinstea să intri şi prin casele bogate,
Unde ţi-or întinde mâna, c-o-ngrijită bunătate,
Doamne mari, cari-şi vor face ochii mici ca să te vadă,
Tineri parfumaţi, de spirit, sclivisiţi ca de paradă,
Şi domni gravi, plini de afaceri, ce te-or întreba discret:
Cam ce sumă să câştige cu-a lui versuri un poet!…

Şi vei sta cu ei la masă… A… dar ia aminte bine,
Că-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,
Te păzeşte, să nu vătămi a lor gusturi rafinate.
În discuţii orice-ar zice lasă-i, dă-le lor dreptate.

Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ
Cată-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ.
Păn-atunci, neavând spirit, nu prea-ntinde vorba multă;
Nici să taci aşa întruna, căci tăcerea ta-i insultă…

După masă se-nţelege doamnele te vor ruga,
Cu obişnuitul zâmbet, ca să le citeşti ceva.
Tu, mişcat de-atâta cinste, îţi scoţi foile îndată,
Sfiicios cătând la lumea ce-mprejurul tău stă roată,
Te închei frumos la haină şi… începi. Una suspină,
Alta râde, face semne şi s-apleacă spre vecină.
Conversaţia începe: de copii, de slugi, de rochii…
Are haz, şopteşte gazda, spionându-te cu ochii.

Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colţ se-ntreabă două.
De, închipuie-ţi, săracul!… de poveşti ne arde nouă?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, s-a isprăvit!… Din vorbă se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se sileşte să-ţi arunce-un compliment:
Inspirat aţi fost de muze!… Prea frumoasă poezie!
Nu uita c-aci se cere să roşeşti de modestie.
Datoria ta făcută poţi să te retragi cuminte.
Doamnele-şi reiau în pace vorba lor de mai nainte.

Spune-acum dacă-ţi surâde o asemenea viaţă,
Şi de crezi că e o soartă fericită şi măreaţă
De-a lăsa acestor oameni dreptul să te umilească!
Căci, pentr-un sărac ce simte, nu e rană sufletească
Mai grozavă decât mila rea şi dispreţuitoare
Cu care-l privesc bogaţii din deşarta lor splendoare!
Ce? Atâta timp să cauţi dureroasa întrupare

A unei lumini de-o clipă ce-n viaţa ta răsare,
Şi din haosul de gânduri s-alegi sfintele icoane,
Ca să faci frumos cu ele la boieri şi la cocoane?
Dar ar fi să te cutremuri de dezgust şi de ruşine
Când ai şti cu ce-ngâmfare, ce de sus privesc la tine
Toţi neghiobii ce-ţi dau mâna socotind că-ţi fac onoare!
Şi mai vii să-nfrângi dispreţul nesimţirii zâmbitoare
Ş-al biletelor de bancă cu ce-ai scris cu ce-ai gândit?
Cine vrei să te-nţeleagă, saltimbanc nenorocit?…

A, nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gândeşte, unde inima nu bate
Decât dup-o anumită şi stupidă învoială,
Unde omul i-o păpuşă, şi viaţa o spoială!
Fugi de zâmbetul făţarnic şi de strângerea de mână
A acestor măşti ce firea omenească o îngână…
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afară;
Veşnica deşărtăciune ţine capătul de sfară!
Suflet înecat de gânduri sfinte şi nepieritoare,
Lasă-ţi clipele vieţii înţelept să se strecoare,
Răsărind de pe-a lor urme dungi neşterse de lumină;
Şi de vrei să-ţi deie arta mângâierea ei senină,
Ca un pustnic te închide în odaia ta săracă,
Şi dorinţelor deşerte porunceşte-le să tacă:
Lumea ce ai fost visat-o neaflând-o nicăirea,
Caută-ţi în tine însuţi liniştea şi fericirea.

(Amicului meu Delavrancea)

(1 votes, average: 3.00 out of 5)

Loading...