Cîntecul greierului ~ Dimitrie Anghel

Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare !
De cînd tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur.
Erai de-abia o pată prin neguri călătoare,
O forţă-n mers ce-şi cată o formă şi-un contur.

Aşa erai, dar timpul ţi-a modelat conturul
Şi incendiul ce-n tine mocnea de veşnicii,
Înflăcărat deodată a luminat azurul
Şi ale mele negre şi mari melancolii.

Aşa erai pe vremea întîiei aurore,
Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas
Ce te cînta-nstrunîndu-şi elitrele-i sonore,
Aşa am fost de-a pururi şi-acelaşi am rămas.

Eu sînt întîiul sunet care-a trezit ecouri
Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri,
Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri
Şi-a deşteptat visarea funebrelor păduri.

Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea,
Privind plin de uimire cum vremile în mers
Înalţă continente ori pregătesc căderea
A cine ştie cărui fragment de univers.

Părea cum că natura arareori sătulă
De vechile tipare căta izvoade noi;
— Cum de-a putut fragila şi fina libelulă
Vîslind atîtea veacuri, s-ajungă pîn’ la noi ?

Azi năruia şi mîine, cum o-mbia capriciul,
Zvîrlea în dar eterne nimicuri pe pămînt,
De-atunci şi-a aprins lampa albastră licuriciul,
Şi n-a mai fost în stare s-o stingă nici un vînt.

O aripă de gîză, un sunet şi-o lumină
Au stăruit şi totuşi atîţia uriaşi
Făcuţi să-nfrunte vremea s-au prefăcut ruină
Şi-au dispărut din lume făr-a lăsa urmaşi.

(1 votes, average: 3.00 out of 5)

Loading...