Gherghina ~ Dimitrie Anghel

S-au stîns într-un aflux de sînge bujorii roşi, iar albii crini
Şi-au anunţat de la o vreme şi ei palorile lunare:
Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini,
Apropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare.

Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas,
S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză —
Mai darnic îşi răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas
Pe fundul urnei, şi, cînd moare, mai roză se preface-o roză.

Gherghina singură, spre toamnă, cînd sînt grădinile pustii,
Nu-mprăştie nici o mireasmă, ci rece şi nepăsătoare,
Cînd stă să-i vie şi ei ceasul înfricoşatei agonii,
Şi-nalţă tot mai sus în aer, zîmbind, marmoreana-i floare.

Ca şi cum n-ar fi fost născută cu celelalte pe pămînt,
Fără palori şi fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină,
Ea luptă mîndră pîn’ la urmă şi se coboară în mormînt
Purtînd cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regină.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
fantasy

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *