Îmbietoare zările ~ Elena Armenescu

Pe pajiştea de aur, cu ierburi fermecate străjuită de brazi
Sub potopul razelor, potolite de câte-un nor în destrămare
Pleoapele-mi închid şi lumi din galaxii necunoscute azi
Mă năpădesc în valuri succesive, cu glasuri chemătoare.

Ingeri grăbiţi sau gânditori, în ritm de şipot susurător
Păşesc cu mine pe noile cărări, ce se deschid spre vânt
Zările ne îmbie cu neprihănirea, geloase, râvnitor
Nu vor să ne legăm prea mult de verdele pământ

Aici e totul trecător şi ofilirii supus, când vine vreme rea
Se veştejesc în câmpuri toate înfloririle şi multă tristeţe
Răzbate până în miezul lucrurilor iar transformarea
Necruţătoare sfarmă tot ce e vechi, contaminat de bătrâneţe.

Până-la veştejire, fără preget, soarbe lumină-n zori şi seară
Şi încântarea fluviu în tine va pătrunde dintr-odată
Ca acum, când muget scurt ca o strigare cifrată face să sară
Spre mama lui, viţelul crud, căutător cu gura însetată.

Copii cutreieraţi de înmiresmare se minunează de spectacol
-Iată miracolul! E lângă noi,cine a zis că s-a pierdut candoarea?
Ea stă ascunsă pe pajişti,în păduri, văzduh ori ape, ca în oracol
Şi abia aşteaptă în preaplin dezmierd, ca iedera să te înfăşoare.

(No Ratings Yet)

Loading...