În adâncul codrului ~ Elena Armenescu

Nimeni nu mă poate feri ca de trecere, de teama, de spaima
Care mă cuprinde când vreau să intru în adâncul codrului
Şi nimeni nu se gândeşte că mi-e frică, poate doar mama
Cu gândul să mă învăluie protector, rugându-se Domnului.

Acolo, nepotolirile curg în cascade, vântul umblă hoinar
Pe regale cărări se plămădesc visele,se înalţă-n geana zării
Şi zboară spre tinerii lumii, să le şoptească despre legendar
Şi tainele lui, ascunse în aşteptarea furtunii, frământării

Încumetatori au fost cei care au purces necunoscutul
Şi tot mai profund au pătruns, până în tăria puterii
În grote şi sinuoase peşteri, în care apa, cu tot avântul
Îşi face cale piatră de piatră, să se dăruie rodirii, verii

Sihaştrii, haiduicii însoţiţi de rugi,chiote, ori cântece
Prinos al păsărilor şi de animale hăituite sau hăituitoare
Cunosc primejdia înfometată, la pândă, gata să-i spintece
Şi pregătiţi sunt să primească moartea izbăvitoare.

De ce moartea? Nu, eternitatea cu zborul în ghirlandă
În gândul lor uluitor, se află înfrăţiţi sfântul şi eroul
De aceea, la margine de codru stau şi mă întreb: ce ofrandă
Devin inimile lor când ard neliniştea? – nu ştie nici ecoul.

(No Ratings Yet)

Loading...