Miezul nopţii ~ Grigore Alexandrescu

Aici pe-aste ruine cu mândre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.

Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire,
Când nu mai e mişcare în lumea celor vii,
Deşteaptă priveghează a mea tristă gândire,
Precum o piramidă se-nalţă în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
Al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfânt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legătură nu are pe pământ.

Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă;
Trecu ea precum trece un fulger printre nor;
S-a şters precum se şterge a vulturului urmă
Când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.

De când pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.

Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte
La caru-i să înhame pe zefirii uşori;
Păşeşte, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte
Şi cerul se dezbracă de fioroşii nori.

Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul şi cerul luminos;
A râurilor şoaptă… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.

Căci închinat durerii, amara mea viaţă
De-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă,
Pe care flori nu află sărmanul călător.

Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând zilele mele de suferinţe pline,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.

Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge,
Şi inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Şi a vieţii taină în moarte voi afla.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
lights

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.