Satiră Omul ~ Ioan Cantacuzino

  Ver ce-n ] lume are stare
[Viţă, ] peşte, zburătoare :
[Or dih ]ania cea mică,
Nici[ oda ]tă ia nu-s strică.
Omul, mîndru, să făleşte.
Că el toate stăpîneşte.
Ceriul însuş s-ar fi dresu,
Pentru dînsul, cel alesu
Soare, lună, stele gloată,
Cele dă sus, firea toată,
Lui sînt gata spre slujire,
Şi rai are iar gătire.
Să petreacă mult trufos,
Dăcît hirea mai norocos,
Ar fi vrînd şi altu lecaş,
Nu şti unde, foarte vrăjmaş,
Iadu numit pă nume bun.
Unde pă cel ce nu dă pun.
Omul face şi preface,
Ce glagole şi ce tace.
Acu-i zice fericitul,
Dar dă-l ştii, zi-i ticăitul.
El în cap e plin dă fum,
Care sfîrşit n-are nici cum.
Inima sa, tot rugină,
Care-l roade p-a sa vină.
El, ce are nu-i ce-i place,
Pofta-i creşte, nu-i dă pace,
Or el ceva ce doreşte :
Cu sudoare să strădeşte
Mii dă ani să n-aibă voie
De-a trăi fără nevoie.
Nici acesta n-o gîndeşte
[ Cît tră ]ieşte să trudeşte.
[ Nevo ]ia-l poartă mai tot dă nas,
Iar zavistia leac nu-i dă pas
Ciuda foarte îl pişcă rău,
Drag argind stă-n cîrcă-i greu
Frica, spaima şi minciuna,
Fără calea prea nebuna,
Clevetirea şi pîravea,
Cît să mişcă, de acolea.
Iar mîndria frumoasă,
E la dînsul tot dă casă.
Iată multu fericitu
Şi decît bou, mai cinstitu.
Dar boabele fără seamă,
Că-i măreţu nu bag seamă,
Brînci lui dau fără dă veste
Şi lui spun prea rea poveste.
El ce zice că-i iconit,
Asemenea şi nimerit.
Ca fiinţa cea prea naltă,
Ticălosul broască-n baltă.
Nici ruşine, nici simţire,
Să priceapă c-a lui fire
Este nimic, nimic curat,
Să curmeze în lăudat.
El dă va vrea a fi ticnit,
Va vieţui mai nemîhnit.
Părăsească dăşărtăciuni,
Tresuri şi mult minciuni.
Gură cască nu să lase
După rele multe vase.
Fiarbă-s pacea inimii lui,
Prea pă uşor ca pre un pui.
Mulţumească soartei sale,
Ca să afle la cea cale.
Nu cuprinză nici în sine
Gînduri ce nu ies bine.
Cel ce lumea au aşezat
Tot prea bine au vrut d-au dat,
Ca ver care p-a lui fiinţă,
A avea a sa trebuinţă.
Deci vai celui ce s-abate
Şi p-alt colnic gîndu-ş bate.

(No Ratings Yet)

Loading...