Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.
Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.
Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.
ar fi bine sa dati si prozodia acestei poezi.poezia este frumoasa dar alta data dati si prozodia
Frumoasa poezie ar fi bine daca ai face si un comentariu ca sa poata unii sa vada ce inseamna aceasta poezie si sa incerce sa se conecteze cu ea:)))
O poezie foarte frumoasa.Numai bine;)