Demnitate ~ ovidiuvasile

Demnitate

Ce-nseamnă demnitate, trăiri interesante?

Ori vile cu blazoane , spinări încovoiate

Ce cred la unison că bogăţia-i totul

Şi judecă dreptate,ciolanul din jambon?

Pretenţie de slavă deşartă pe pământ,
Ce cu căciula-n mână aşteaptă tremurând,
Poruncă să trezească din amorţiri un simţ,
Care să activeze nesaţul de arginţi.

La faptă e răsplată doar ce-i material,
La orbul care poartă doi ochelari de cal
Şi către, înainte numai poate privi,
Să-i scoată şi de poate, nu şi-ar putea dori.

Doar demnitarul are, o demnitate…el,
O personalitate,o zgardă de căţel.
Face frumos la lume, nu face ce-ar dori,
Căci , a dori înseamnă, în viaţă a-ndrăzni.

Dar îndrăzneala-i scumpă şi costă cât nu face.
Iar cel care-ndrăzneşte, nu are-n lume pace.
Atuncea când se stinge, ca flacăra din lemn,
În focul care-ar arde, dar n-are oxigen.

Eroul de valoare , cuvântă demnitarul,
Care-andrăznit cu fapta, care-a lovit cu parul,
Acum când nu mai este,să fie respectat!
Rosteşte demnitarul şi e aplaudat.

Discursul se sfârşeşte, rămâne-n urma lor,
Cuvântu-n vânt, poveste de simplu muritor,
Cu amăgiri de slavă ,deşartă la popor
Aur de trâmbiţi galben, cu numele sonor.
Vorbit-a demnitarul, rosti măria-sa…
A spus parlamentarul ori sanctitatea sa,
Doar oameni între oameni, cu mame şi nevoi,
Cu sângele tot roşu, doar oameni ca şi noi.

Fără să-şi dea cu seama, sunt diversionişti,
Distrag priviri, atenţii,  sunt doar nişte artişti.
Lumina eclipsează, atâta cât mai pot.
În slujba necurată, sunt implicaţi de tot.

Să facă dezbinare, la om de către om,
Religii separate, mascate de bonom,
Mândrii naţionale, patriotism banal,
Căci omul nu contează, e doar un animal.

Adică omul simplu, ce nu e demnitar,
Că n-are demnitate şi nu contează chiar,
E masă de manevră, urechi majoritare,
Le spui ce vor s-audă şi murmură…,,e mare!”

Imaginea e totul şi semnul pe blazon,
Lumina stă aprinsă, dar este un buton,
De Dumnezeu credinţa, în om, conducătoare,
Dozează demnitarii, din întrerupătoare!

(No Ratings Yet)

Loading...