Inocenţă ~ Valeriu Cercel

Am ajuns să cred şi eu, dându-le mare dreptate

Ălora ce zic mereu că femeile-s ciudate,

Intru-n bâză cu nevasta, sictirită pe-undeva,

Că în dimineaţa asta i-aş fi zis mă-sii ceva

Naşparliu, bine’nţeles, că-mi tot sare-n sus de şnur,

Iar eu, caracter ales, n-am cu ea nimic, v-o jur ;

Deschid uşa,-n zori, la hol, aia care dă afară

Şi ce văd, un geamantan barosan chiar lângă scară (!?)

Trei sacoşe, patru plase, alea mai voluminoase,                                        

Printre care, cu stupoare, soacră-mea-n carne şi oase ;

Somnoros, privind la ea, scărpinându-mă la ochi,

Număr ce bagaje-avea, să nu-i fie de deochi !

Însă dumneaei, nimic, nici “bon jour”, nici “bun găsit”

Ori în gât, măcar un pic, să îmi sară c-a sosit,

Mă ia scurt, fără pupici, întreabând printre lentile :

“Pot să stau şi eu aici…cam vreo trei sau patru zile ?”

“Poţi să stai şi-un an, şi doi !”, îi raspund cu nonşalanţă,

Închizând uşa ‘napoi, chiar…ţinându-mă de clanţă,

Altceva nu-mi amintesc să-i fi zis şi mă consum

Că nu pot s-o potolesc pe nevasta-mea nicicum !

Valeriu Cercel

(No Ratings Yet)

Loading...