Cine eşti ~ Mihai Eminescu

Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri
N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…
Tu numai o privire în visul meu arunci.

Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,
Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind.

Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,
Să apăr adevăruri, minciună ori eres,
Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt
De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…
Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.

Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori
Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,
Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut
Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut
Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…
Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.

Precum corăbii negre mânate sunt de vânt
Cu pânzele umflate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,
Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol
Şi-ntind a lor aripe spre negre depărtări,
Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.

Am blăstămat în haos întâiul vieţii colţ…
Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,
El fu începătorul eternelor dureri,
El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,
Am blăstămat viaţa în însuşi al ei miez…
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.

De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,
Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc
De aspra viscolire sălbatecului cânt
Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,
Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…
Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.

Mai e încă în mine ceva de amăgit?
Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,
Trecutu-mi de durere prea este uniform
Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?
N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc
De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?

Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,
Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi
De-amor fără de margini, de drage fericiri
Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?
De ce cu arătarea-ţi îngreui al meu gând,
Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
planets

4 Comentarii

  1. Pingback: 271 de poezii de Mihai Eminescu - ByREV

Leave a Reply to shadows Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.