Poezii, Rime si Versuri

Tovarăşilor mei

Autor / Poet: Dimitrie Anghel
Comentarii (0) | Adaugata de mihella

Atîtea flori şi nu sînt două să-mbrace la un fel vestminte…
Cîţi ochi frumoşi nu-şi pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Şi cîtă purpură şi aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Cînd de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească.

Atîtea flori — dar azi, pe cine îl mai opreşte-n drum o floare ?
Făr’ de ghirlănzi de roze-odată, nu era zi de sărbătoare,
Şi-un zid încununat de-acante, de crengi de dafini şi liane,
Spunea la trecători splendoarea şi faima unei curtezane.

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniţă rîde atît de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume şi florile îl au şi ele…
Ce ochi nu se-ntrista alt’dată de jalea unei asfodele ?

Şi care gură poate face mărturisiri de-amor mai bine ?
Leandru a trecut o mare ca să ajungă pîn’ la tine,
O, Hero, vergină duioasă, şi toate-aceste pentr-o floare…
Ferice-i cine poate strînge mănunchiul de nemuritoare !

Plecaţi pe faţa lor blajină, călind o formă ideală,
Cîţi n-au trecut pe-aceeaşi poartă, dar s-au întors cu faţa pală
Şi cu privirile pierdute, zvîrlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în cîmpul trist al nebuniei…

Dar cine poate, învestminte-şi gîndirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ş-adorm-apoi — căci mor imperii şi cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.




LEAVE A COMMENT