Dormi în pace ~ Alexandru Vlahuţă

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ţi tulbur somnul,
Nici să plâng… La ce-am mai plânge pe-adormiţii întru Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfăşur, şi să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înţelept,
Ş-ale lumii toate parcă le văd limpede şi drept.
Cât de clare mi se-nşiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E uscat-acuma ţărna ce te copere, şi mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că eşti dusă pe vecie.
Uneori te ţin departe şi mă-ntreb de ce nu-mi scrii…
Dornic căutând în cale-ţi, parcă tot aştept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea şi viaţa fără tine!

Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ş-aş voi atunci, aproape,
Faţă-n faţ-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuieşte, şi-n văzduh astrii îndreaptă,
Şi eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mişcă nici un pai de pe pământ
Fără ştirea şi voinţa ta, şi dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credinţa-n judecata ta-nţeleaptă?

De ce fulger cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită
Şi în ţăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui april
Ş-un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti,
Şi, topindu-le în focul tinereţii, le urseşti
Dor cu dor să-şi împletească, prinse-n dragoste nebună,
Şi când se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună,
Din senin îţi vine-o toană: zvârli ţărâna peste una,

Iar pe cea stingheră neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.

Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai şti cât am iubit-o şi cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credinţa în dumnezeirea ta!

Era tânără, frumoasă. Vai, şi cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:
Ce te uiţi aşa la mine… M-am făcut urâtă… ştiu!
Şi-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinşi, sub alba-i frunte i se adâncise,
Şi pe vinetele-i buze un surâs încremenise.

Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morţii gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Îşi da duhul, liniştită, ca un Mesia pe cruce,
Am simţit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pân şi drojdia credinţei ce-o purtam fiinţei tale.
Şi mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieţii noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii şi nevoi

Singură se cârmuieşte. Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără ştirea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei iadul cu munci,
Îngeri, rai… o-nchipuire!…
Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de îngheţul morţii
Şi ieşii sub minunata boltă înstelat-a nopţii,
Luna galeşă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, şi-n aşa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Şi-mi zisei: E cu putinţă să fim tot dintr-o bucată?
Eu clipa de lut, şi dânsa veşnicia de lumină!
Eu urăsc şi plâng, ea trece zâmbitoare şi senină…
Eu mă târâi prin noroaie, ea pluteşte-n cer albastru…
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pân la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?… Cine

Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, şi ce netrebnic m-am simţit atunci-naintea

Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda şi mintea!
Şi adânc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii,
Slavă şi-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.

Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ţi tulbur somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ş-a mea inimă spre Domnul.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (9 votes, average: 4.44 out of 5)
Loading...
photoshop

1 Comentariu

  1. Foarte frumoasă poezie!
    Iehova este Dumnezeul Atotputernic, Tatăl nostru ceresc. Deocamdată suferim, dar va veni timpul când Iehova va înlătura toată suferința de pe pământ.

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.