Iubire ~ Alexandru Vlahuţă

Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare,
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare,
Şi, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se aşterne,
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.

Din haos şi din întuneric
Te-ai smuls, fecundă şi senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Şi, de căldura ta, planeţii
Treptat se dezmorţesc, învie…
Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.

Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nşire.
Vieţile, ascunse-n germeni,
Din somn cât le atingi tresar,
Şi toate-n raza ta învie,
Şi toate mai frumoase par.

Prin tine, valuri de vibraţii,
Din depărtatele planete,
Trezesc în sufletele noastre
Dureri şi bucurii secrete;
Ş-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să ştim de unde,
Or fi ecouri ostenite,
Chemări din regiuni profunde.

E greu să-mi desluşesc ce cuget…
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
De care nu ştiu ce putere,
Ce doruri mistice mă leagă.
Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viaţa toată mi s-arată
Frumoasă, şi într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată!

Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e întâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare,
Acelaşi dor, acelaşi suflet
Palpită-n fiecare floare.

Iubesc, şi-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvară
Sunt propriile mele visuri,
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieţii,
Mă simt o forţă-n univers,
Şi glasul meu devine cântec,
Gândirea mea devine vers.

I

Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Şi-i cald, ţăranii dorm afară,
Ş-ai noştri toţi au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-aţi şti voi gândurile mele!…
E-o lună parcă-i ziuă. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.

Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!…
Şi după glas le înţelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi făcând şi ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer,
Şi caii la păşune sună
Din piedicile lor de fier,

Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremurătoare,
Suspină lin, misterios,
În sfânta linişte a nopţii.
O stea alunecă de sus
Şi taie-o dungă albă-n aer…
Cine din lume s-o fi dus?

În capul satului e curtea.
Ce-or fi făcând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopţii.
Şi ea?… Atât de gânditoare

Şi tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă,
Când mi-o întinde, s-o sărut?…

Şi-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged şi de blând,
Cu ochii mari, senini, albaştri…
Ascund în fundul lor vrun gând?…
Şuviţe blonde-i cad pe frunte…
Un păr bogat şi mătăsos,
Ş-un gât ce-ţi dă fiori, ş-o gură…
Cum râde de copilăros!

O fi ştiind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună,
În zbor, de străşini se loveşte.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă aşteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?…
Sunt basme nopţile de vară!

Se poate gândurile mele
S-o fi atins, şi ea-n neştire,
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire,
Să fi ieşit să cate-n stele
Tovarăşi, de urât să-i ţie.
Şi plec. Un glas parcă mă cheamă…
Ştiu bine că i-o nebunie.

Sunt nouă case pân-acolo,
Şi câinii dorm în bătătură.
Păşesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub şură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?… Ori mi se pare…
Ba da, o umbră e în poartă;
Şi nici un semn, nici o mişcare…

Ajung în dreptul ei… Cum tremur!
Şi trec cu ochii în pământ…
Îmi fac mustrări de stângăcia
Şi frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc… Aş fi trecut ş-acuma,
Căci pentru frică nu-s poveţe…
Dar ea-mi şopteşte: bună seara…
Tot fetele mai îndrăzneţe!

M-abat şi… şovăind, m-apropii,
Şi toate-mi par ca într-un vis…
E o lumină uimitoare,
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbeşte
Privirii mele arzătoare.
Ţiu minte că i-am zis atuncea:
…Să nu răceşti… e cam răcoare…

Şi-ncet i-am pus pe umăr mâna
Aşa timid, tremurător…
Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila,
Că s-a lăsat încetişor,
Ca un copil, plecându-şi capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:

Ce dulce e!… Toată viaţa
Vreau lângă tine să rămâi!

Frumos îi mai miroase părul,
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare…
Ş-am sărutat-o mult şi lacom,
Am sărutat-o, scos din minţi,
Pe ochii reci, pe gât, pe gură,
Cu mii de sărutări fierbinţi.

Târziu ne-am despărţit… cu-ntoarceri,
Cu trăgăniri copilăreşti.
Ş-am urmărit-o cum se şterge,
Ca o minune din poveşti.
Şi mult am stat aşa, în noapte,
Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
Aveam în mâini căldura, forma,
Parfumul visului iubit.

În sat cocoşii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mişcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Şi când a doua zi, pe haină,
Mirat, găsesc un fir de păr,
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.

Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!…
Acum, eu cred că ea mă vede,
M-acoperă cu dulcea, casta
Şi visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos,
Şi parcă nu mă-ncape lumea…
Ce mândru calc şi radios!

Văd satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine,
Şi oamenii, mai veseli astăzi,
Privesc cu dragoste la mine;
Şi toate par înfiorate,
În aer e o sărbătoare…
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.

Pricep… ea a deschis fereastra,
Şi din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire,
Şi toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintăi…
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

II

Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge…
Şi mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caut-aiurea
O fluturare de batistă…
Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi,
Şi trapul cailor stârneşte
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.

Pustie, nesfârşit de lungă,
S-aşterne vremea înainte,
Şi de pe-acum încep să-mi pară
Poveşti aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă,
Şi-atâta-mi pare de departe,
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o,
Sau am citit-o într-o carte.

Mă văd în larma de la şcoală,
Pierdut, neînţeles de nime,
Cercând neliniştea-mi ascunsă
Şi dorul să mi-l pui în rime.
Viaţa mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară,
Şi s-adânceşte, visătoare,
În calmul nopţilor de vară…

O, am să-ţi scriu adesea, mamă,
Scrisori nebune, de prin stele,
Căci ştiu cine-o să le citească
Ş-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume,
Şi nu vei bănui nimica…
Vei râde, ca de nişte glume.

Iar dacă ochii ei albaştri,
Citind, se vor întuneca,
Şi pe obrazu-i trist şi palid
O lacrimă va luneca,
Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
De tine faţa să-şi ascundă,
Gândeşte-te că sunt departe,
C-aştept şi roag-o să-mi răspundă.

III

Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.

Tu nici nu bănuieşti, copilă,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopţile acestea
Peste viaţa mea pustie,
Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut şi neştiut de nimeni
În golul vremii neclintite.

Mereu pe-aceleaşi pagini caut
Un semn, ştiut mai dinainte…
A, iat-o filă îndoită…
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te văd citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de poveşti senine,

Te urmăresc în cartea asta,
Ca şi cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;
Ş-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îţi sărut aici privirea
Şi urma gândurilor tale…

Cine-a ţipat aşa?… Cum tremur…
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, ţiindu-mi răsuflarea…
Nimic e viforul de-afară.
O, liniştite nopţi de iuliu,
Atât de limpezi şi albastre,
Unde sunteţi?… Voi, poezia
Şi farmecul iubirii noastre!

IV

S-a luminat de ziuă; nu e
Ţipenie de om pe stradă,
A mele-s cele dintăi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti…

În clasă: dascălul, la tablă,
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii,
Dar unde-s gândurile mele!…
E vară, stau culcat în iarbă,
Miresmele de flori mă-mbată,
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:

Te văd privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci şi mari,
Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiştea, lumina
Ne farmecă, ne înfioară;
Viaţa, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară…

Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc,
Şi-n aer de plutesc miresme,
E că şi florile iubesc…
Figura ţi se luminează,
Şi ochii galeşi ţi s-aprind
Ce gând îţi tremură pe buze
De mă priveşti aşa, zâmbind?…

Acum ieşi, tinere, la tablă
Şi spune-ne ce-ai înţeles!
Tresar… mă-ntreb unde mă aflu…
Şcolarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sastisit
Uitaţi-vă la el, şi-l plângeţi…
Nenorocitul… a dormit!
Uluit, zăpăcit.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
fantasy

1 Comentariu

  1. CA MAI LUNGA CALE

    Cea mai lunnga poeziie
    zi si nuapte o so scriu
    de iubire nu se va ciema
    dar de cale se va uita.

    Io an spañ o sa traiesc
    dar pe mine no sa ma gasesti
    pe vecini sa nui treziin
    cale lunga se va trezii.

    In rai sin plai cauta an rai
    dar pe cine vom trezi
    dar pe cine am treziit
    io deja an si plecat

    Data nasteri:1999 11 ani Andreea, Cristina Vasile

Adauga un Comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.